Teoria veche de zeci de ani despre apa lunară dovedită în cele din urmă
Ce s -a întâmplat? Timp de zeci de ani, oamenii de știință au nedumerit originea apei pe lună, o resursă care s -ar putea dovedi vitală pentru explorarea lunară viitoare. Începând cu anii ’60, o ipoteză principală a sugerat că soarele în sine ar putea fi responsabil, cu fluxul său neobosit de particule încărcate, cunoscut sub numele de vântul solar, interacționând cu suprafața sterilă a lunii pentru a crea molecule de apă. Acum, un nou experiment condus de NASA a oferit cele mai puternice dovezi că acest proces are loc într-adevăr, confirmând o teorie care ar putea modela modul în care ne gândim să folosim resursele lunii pentru misiunile umane.
Descoperirea vine de la cercetătorii de la NASA Goddard Space Flight Center, care și -au propus să reproducă mediul lunar dur în cea mai realistă simulare de laborator până în prezent. Soarele emite constant vântul solar, un torent de protoni de hidrogen care călătoresc cu viteze care depășesc un milion de mile pe oră. În timp ce câmpul magnetic al Pământului ne protejează de acest bombardament, luna nu are o astfel de protecție. Suprafața sa, acoperită într -un material prăfuit numit regolit, este complet expusă acestor particule.
Procesul începe atunci când protonii eolieni solari trântesc în regolul lunii. Acești protoni pot ridica electroni din solul lunar, transformându -se în atomi de hidrogen. Hidrogenul se leagă apoi cu atomi de oxigen abundent în mineralele lunii, cum ar fi silice, pentru a forma hidroxil și, uneori, molecule de apă.
De -a lungul anilor, navele spațiale au detectat molecule de hidroxil și apă în straturile superioare ale lunii, dar distincția dintre cele două a rămas provocatoare cu tehnologia actuală.
Cercetătorul principal Li Hsia Yeo și colegul Jason McLain au conceput o cameră experimentală personalizată pentru a testa dacă vântul solar ar putea fi cu adevărat sursa. Această configurație le -a permis să bombardeze solul lunar real, care a fost colectat în timpul misiunii Apollo 17 în 1972, cu un fascicul care simulează vântul solar.
Înainte de experiment, probele au fost coapte pentru a îndepărta orice apă care ar fi putut fi absorbită de la întoarcerea lor pe Pământ, asigurându -se că orice nouă apă detectată va fi rezultatul testului lor.
Aparatul echipei a fost unic, deoarece a menținut praful lunar sigilat în vid pe tot parcursul experimentului, împiedicând contaminarea din atmosfera Pământului. Pe parcursul mai multor zile, au expus probele la o doză mare de vânt solar batjocoritor, echivalent cu 80.000 de ani de expunere lunară.
Folosind un spectrometru pentru a măsura modul în care praful reflecta lumina, au detectat o scufundare distinctă în spectrul infraroșu, în special în apropierea a trei microni – semnătura în care apa absoarbe energia. Această constatare a indicat faptul că moleculele de hidroxil și apă s-au format în probele lunare, validând teoria veche de zeci de ani.
Implicațiile acestei descoperiri sunt de anvergură. Nu numai că confirmă faptul că vântul solar este un șofer major al formării apei pe lună, dar sugerează, de asemenea, că acest proces este în desfășurare.
Observațiile arată că semnalul spectral legat de apă a lunii fluctuează zilnic, atingând vârful în dimineața rece și decolorarea pe măsură ce suprafața se încălzește, doar pentru a se întoarce pe măsură ce suprafața se răcește din nou noaptea. Acest ciclu zilnic indică o sursă activă, reînnoită – cel mai probabil vântul solar – mai degrabă decât evenimentele sporadice precum impactul la micrometeorit.
Aceste descoperiri sunt deosebit de semnificative pentru programul Artemis al NASA, care are ca scop stabilirea unei prezențe umane susținute la Polul Sud al Lunii. O mare parte din apa lunii se crede că este închisă în gheață în craterele umbrite permanent la polonezi. Dacă particulele soarelui creează continuu apă, solul lunar în sine ar putea deveni o resursă regenerabilă pentru apă potabilă, oxigen și chiar combustibil rachetă, care susține misiuni mai lungi și mai ambițioase.
