Această postare conține spoilere pentru „No Other Choice”.
Park Chan-wook deschide „No Other Choice” cu un instantaneu idilic al unității familiale nucleare. Salariarul bogat Man-su (Lee Byung-hun) locuiește cu soția și cei doi copii într-o casă de țară frumoasă, plină cu o seră luxuriantă și o curte superbă. „Le am pe toate,” gândește Man-su, sincer recunoscător că are tot ceea ce majoritatea pot doar visa. Dar acest stil de viață confortabil este smuls cu brutalitate de la Man-su după ce acesta devine victima reducerii personalului corporativ, unde niciuna dintre realizările lui (și deceniile de muncă grea) nu contează în fața cursei fără sfârșit a șobolanilor capitalismului. Având în vedere capacitatea lui Park Chan-wook de a crea o dramă intensă și încântătoare (nu căutați mai departe decât „Oldboy” sau „Decision to Leave”), este firesc să vă așteptați la un ton similar în „No Other Choice”. Acest thriller sud-coreean este plin de patos tragic, dar este și morbid de amuzant și profund absurd la fiecare pas.
Este tentant să te gândești la Man-su ca la om om, dar statutul său socio-economic (clasa de mijloc superioară) devine esențialul motivațiilor sale din ce în ce mai extreme. Bineînțeles, el este un om nedreptățit de un sistem stricat, aruncat fără nici un motiv justificat. Dar anxietățile lui Man-su nu au prea mult de-a face cu incapacitatea lui de a pune mâncare pe masă – preocuparea sa principală este că șomajul îl expune la nedemnitate socială. Acesta este motivul pentru care povestea cere o escaladare atât de drastică: de îndată ce Man-su plănuiește cu stângăcie să elimine alți candidați promițători pentru a-și asigura un nou loc de muncă, Park Chan-wook traduce această disperare prin reduceri, tranziții și măriri uimitoare ale meciurilor. Fiecare suprafață reflectorizantă devine o oglindă în sufletul cuiva, iar această măiestrie vizuală iscusită merge mână în mână cu extremele farsetice ale călătoriei violent haotice a lui Man-su.
Dar cum realizează „No Other Choice” un haos atât de atent coregrafat?
Comedia absurdă neagră definește marginea satirică a No Other Choice
Un loc de muncă nu este niciodată doar un loc de muncă într-o societate hipercapitalistă. Este o sursă de venit care ne consumă o parte semnificativă din timpul nostru, motiv pentru care este legată de simțul nostru de demnitate și de realizările personale. Un astfel de sistem economic vede șomajul ca pe un eșec personal, dar creează și o criză a locurilor de muncă prin controlul mijloacelor de producție. Vedem acest lucru când Man-su nu reușește să obțină un alt loc de muncă timp de luni de zile (în ciuda calificărilor sale), iar fabricarea hârtiei devine brusc o industrie de nișă, puternic automatizată.
În loc să conteste acest status quo-ul îngrijorător, Man-su găsește modalități grotești de a juca în el, după ce și-a construit identitatea pe un sistem conceput să-i dezvolte pe lucrători ca el (indiferent de aspirațiile lor economice). Justificarea lui este că „nu are altă opțiune” – cu siguranță, în mintea lui, uciderea altor lucrători pe care îi percepe ca amenințări este singura modalitate de a-și revendica demnitatea. Park Chan-wook folosește această absurditate etică pentru a ne prezenta un anti-erou care transformă fiecare crimă în șmecherii asemănătoare Looney Tunes, în care Man-su își urmărește stângaci victimele și improvizează uciderile în serie. O secvență deosebit de strălucitoare (și brutală) care implică o extracție dentară în stare de ebrietate duce acest sentiment la extreme.
Aceste exemple de comedie fizică exagerată sunt hilare, datorită unui scenariu încordat și a performanței complicate a lui Lee Byung-hun. Nu suntem meniți să-l înrădăcinăm, dar nu avem, ahem, altă alegere decât să simpatizăm cu cineva atât de teribil de deranjat de incapacitatea lui de a-și revendica un stil de viață cu care a fost obișnuit. Rezultatele sunt dezorientate, deoarece Man-su trebuie să-și abandoneze umanitatea (și decența) pentru a se angaja din nou. Această satira ascuțită pare substanțială din cauza limbajului vizual impresionant al filmului, care ne uimește la fel de mult ca și escaladarea falimentului moral al lui Man-su.
No Other Choice folosește suprafețe reflectate pentru a escalada tensiunea și pentru a defini motivele
În „Decizia de a pleca”, Park Chan-wook folosește tăieturi/tranziții rapide pentru a trece între diferite puncte de vedere, care sunt folosite pentru a concretiza relația centrală a filmului. Suprapunerile de text sunt, de asemenea, folosite cu mare efect, juxtapuse cu micro-expresiile persoanelor implicate în conversația digitală. În mod similar, „No Other Choice” folosește tablete, ecrane de telefon și oglinzi de baie pentru a măsura motivația personajului, care ating extreme diabolice cu fiecare minut care trece.
De exemplu, vedem punctul moral de refuz al lui Man-su atunci când o cutie care conține pistolul tatălui său este juxtapusă față de comportamentul său disperat și plin de anxietate. De asemenea, o investigație de crimă are loc la un moment dat, în care suprafața reflectorizantă a unui laptop este folosită pentru a schimba perspectivele și a transmite procesul de gândire nerostită al fiecărui personaj. O astfel de stăpânire vizuală poate fi simțită ca o improvizație neîngrădită, dar este rezultatul abilității și preciziei minuțioase.
Acest limbaj vizual alimentează simbolismul dens (deși nesubtil) al filmului. Spre sfârșit, Man-su își hrănește din neatenție mărul iubit cu cadavre, ceea ce înseamnă că cariera sa înfloritoare și statutul social restabilit au un preț înfiorător. Acesta este momentul în care natura tragicomică a arcului lui Man-su se simte deosebit de amară, în timp ce filmul atârnă ideea că capitalismul de ultimă oră ne face mai ușor să închidem ochii la atrocitățile care ne modelează realitatea. Man-su știe că acțiunile sale sunt greșite, dar este ușor să dai deoparte vinovăția sau remușcarea când anghila la grătar revine din nou în meniu. Acesta este și motivul pentru care soția lui, Lee Mi-ri (Son Ye-jin), rămâne complice în tăcere, în timp ce realizează că singura modalitate de a câștiga un joc trucat este să accepte compromisul moral ca pe o inevitabilitate.
„No Other Choice” este în prezent în versiune limitată.
