Barry Levinson nu este un nume pe care l-ar asocia de obicei cu genul de groază. Regizorul câștigător al Oscarului – cel mai bine cunoscut pentru „Rain Man”, „Wag the Dog” și „Diner” – s-a înclinat în mare parte spre comediile satirice sau thrillerele dramatice tensionate de-a lungul carierei sale. În timp ce se pregătea pentru un documentar despre poluarea care a afectat golful Chesapeake în 2012, Levinson a decis să renunțe la proiect în favoarea unui film de groază ecologică care să amestece realitatea cu ficțiunea cu un efect deranjant. Acest efort a fost „The Bay”, o explorare în stil fals de documentar a unei premise de contagiune care pare aproape prevestitoare în contextul lumii noastre post-pandemice. În ciuda faptului că este singura incursiune a regizorului în horror, Levinson revigorează subgenul filmelor găsite prin injectarea acestuia cu una dintre cele mai primare temeri care însoțesc o pandemie: cruzimea insensibilă a inacțiunii intenționate.
Este demn de remarcat faptul că Levinson a încorporat cercetările științifice pentru documentarul Chesapeake abandonat în cadrul narativ al filmului și a creat o aură de credibilitate prin filmarea unei părți din filmare cu camere digitale utilizate în mod obișnuit. Într-un interviu cu Mother Jones, Levinson a explicat cum a trebuit să adopte o abordare neconvențională a filmului pentru a face dreptate funcționării interioare a genului de filmări găsite:
„Am făcut acest film pentru 2 milioane de dolari, l-am filmat în 18 zile cu o echipă mică folosind o mulțime de actori începători și am folosit 21 de tipuri diferite de camere video, inclusiv iPhone-uri și echipamente video subacvatice ieftine, pentru a-l face să pară credibil. Acest lucru a făcut ca editarea să fie mai complicată.
Amestecul de fapte bazate pe realitate și ficțiune inspirată a ajutat la crearea a ceva cu adevărat înfricoșător, determinând o suspendare delicată a neîncrederii, care este poate unul dintre cele mai mari puncte forte ale „The Bay”. Deși nu este perfectă, această intrare de groază trecută cu vederea trebuie analizată pentru viziunea sa fără compromisuri, împreună cu brutalitatea și groaznicia sa, care aduc la suprafață nuanțe cvasi-reale incomode.
The Bay de Barry Levinson prezintă apatia drept adevărata sursă a terorii
În filmul lui Levinson din 2012, stagiară în jurnalism Donna (Kether Donohue) este desemnată să acopere o sărbătoare a Patrului Iulie în Claridge, un orășel pitoresc din Maryland, care prosperă cu alimentarea cu apă. Problemele apar atunci când o fermă locală de pui este găsită aruncând toxine care ajung să polueze Golful Chesapeake, iar acest lucru se transformă în bulgări de zăpadă în localnici care se îmbolnăvesc și prezintă simptome fizice îngrijorătoare. Centrele pentru Controlul Bolilor (CDC) sunt contactate odată ce situația scapă de sub control, dar un amestec de apatie și inacțiune înrăutățește lucrurile mult, mult. Mulți de pești morți se spală pe mal, oameni infectați încep să cadă morți după ce se zvârcesc de o durere de neimaginat, iar păsările moarte încep să lovească străzile însângerate. Donna și cameramanul ei sunt martori direct la aceste evenimente, rupți între documentarea ororilor unei catastrofe în timp real și neputința totală atunci când se confruntă cu simptomele bizare în rândul celor infectați.
Nu tot ceea ce se desfășoară pe ecran pare nou sau unic, dar Levinson este capabil să folosească niște tropi bune pentru a crește tensiunea într-o situație care nu vine fără nici un motiv de argint. Filmările lui Donna, care sunt ulterior confiscate de guvern și ulterior divulgate de o terță parte, sunt intercalate cu apeluri frenetice Skype, videoclipuri pe telefonul mobil și vloguri digitale care surprind natura viscerală a unei epidemii necontrolate. Ororile corporale ale erupțiilor cutanate pline de puroi, vărsăturilor violente și măruntaielor care explodează se adaugă la narațiunea intensificată, cu câteva creaturi mutante aruncate pentru bună măsură. Nimeni nu știe ce să facă, iar cei care sunt în măsură să facă ceva, precum primarul orașului Stockman (Frank Deal), par mai mortificați de perspectiva ca Claridge să piardă turiști.
Ceea ce apreciez la „The Bay” este că plasează groaza ecologică în prim-plan și ne expune insensibilitatea față de mediul înconjurător chiar și atunci când transgresiunile noastre corup sfințenia vieții. Există mai mult în această poveste decât repulsia pe care o provoacă, deoarece suntem forțați să ne luptăm cu dovezile lăsate în urmă de nenumăratele mini-vloguri și apelurile digitale în dificultate care disecă natura focarului mutant. Afișarea rușinoasă de apatie insensibilă care însoțește această catastrofă – atât în timpul cât și după – nu este drăguță, iar Levinson încheie în mod deliberat „The Bay” pe această notă amară și deconfortantă.
