Science-fiction folosește adesea metafora extraterestră-aterizare-prăbușire-pe-Pământ pentru a examina sentimentele „noi versus ei”. Unii, precum „Problema cu trei corpuri”, disecă răutatea inerentă a vastului univers, în timp ce alții, precum „Sosirea”, au o perspectivă mai optimistă. Nicolas Roeg, care a ieșit proaspăt de succesul „Don’t Look Now” la sfârșitul anilor 1970, a decis să facă un film extraterestru suprarealist, care a demontat complet așteptările genului. Acest film, „The Man Who Fell To Earth”, a fost destul de costisitor de realizat și a suferit o serie de tăieturi și ajustări de ultim moment pentru a-l face mai plăcut pentru publicul mainstream. Dar aceste ajustări nu au ajutat la demistificarea sci-fi-ului cult al lui Roeg, deoarece încă se simte ciudat de hipnotic, profund și dens stratificat la aproape 50 de ani de la lansare.
David Bowie este parte integrantă a „The Man Who Fell To Earth”, așa cum el este extraterestrul titular care emite o aură atemporală într-o epocă de mari tulburări socio-politice. Luând numele de Thomas Jerome Newton, extraterestrăul umanoid al lui Bowie se străduiește să se integreze în societatea Pământului, deoarece misiunea sa este să ia înapoi apa pe planeta sa natală afectată de secetă. Folosindu-și inteligența supraomenească pentru a face invenții uimitoare, Thomas conduce o corporație globală pentru a genera bogăție necontrolată, pe care intenționează să o folosească pentru a-și îndeplini misiunea. Dar amestecarea cu oamenii înseamnă conectarea cu ei – Thomas imită cele mai bune (și cele mai rele) impulsuri ale unui iubit uman cu Mary-Lou (Candy Clark) și găsește un confident neașteptat în Dr. Nathan Bryce (Rip Torn), care este la fel de obosit și deziluzionat ca ei.
Cel mai (în mod plăcut) aspect derutant al filmului este cât de mult rămâne până la interpretare. Este o poveste de dragoste durabilă, o critică a Americii postmoderniste, călătoria tragică a unui artist sau un thriller paranoic despre duplicitatea umană?
Omul care a căzut pe Pământ este despre cel mai inadaptat
Thomas este tot ceea ce umanitatea nu este. Este mereu tânăr, ceea ce contrastează cu îmbătrânirea și decăderea inevitabile ale lumii din jurul lui. De asemenea, este blând și tandru la început, ceea ce se întărește treptat în cinism, datorită dependenței de alcool și respins de societate. Toate eforturile pe care le face Thomas în construirea navei spațiale sunt în zadar, deoarece același sistem capitalist care a celebrat inovațiile sale îl face acum prizonier într-o cușcă de lux. Mai mult, „Omul care a căzut pe Pământ” nu este deranjat de specificul misiunii eșuate sau de natura fizionomiei extraterestre a lui Thomas. În schimb, pictează o imagine sfâșietoare a ceea ce înseamnă să fii cu adevărat deconectat de lume.
Thomas tânjește după iubitul său acasă, dar Mary-Lou îi oferă inițial confortul care îl uşurează în experienţa umană. Foamea lui de cunoaștere se manifestă prin interesul său avid de a viziona orice făcut de oameni pe o duzină de ecrane de televiziune simultan. Această admirație pentru umanitate, totuși, nu este niciodată reciprocă – nici Mary-Lou, nici Dr. Bryce nu sunt capabili să accepte adevărata sa formă. Primul reacționează cu groază abjectă, iar această secvență este încadrată ca un segment de groază, în care privirea extraterestră ca de pisică a lui Thomas se fixează pe Mary-Lou ca pe cea a unui prădător, chiar dacă intențiile lui nu sunt neplăcute. Această alteritate, care este de neînțeles pentru mintea umană, este înfățișată vizual în cel mai suprarealist mod imaginabil, evidențiind punctele forte unice ale lui Roeg ca regizor experimentat.
Destul de curând, Thomas dezvoltă vicii, devine dependent de consumul fără minte și devine mai neregulat din cauza incapacității sale de a rezolva ecuația imperfectă a ființei umane.
Thomas lui David Bowie pornește într-o călătorie care este ceea ce vrei tu să fie
Natura foarte interpretativă a filmului lui Roeg este atât de flexibilă încât se potrivește chiar și cu teoria exagerată că Thomas nu este deloc un extraterestru, ci doar un om cu iluzii. Acest lucru contrazice romanul Walter Tevis din 1963, după care filmul este o adaptare, dar versiunea lui Roeg îmbrățișează o irealitate suprarealistă care ne permite să vedem rădăcinile extraterestre ale lui Thomas ca pe o alegorie metaforică. Această abstracție poate fi văzută și în modul în care filmul tratează trecerea timpului, deoarece vedem în mod constant oameni îmbătrâniți în jurul lui Thomas, în timp ce el rămâne același; este capabil să ajungă și el prin timpul pentru a interacționa cu trecutul și viitorul. Acest ciudat salt în timp se întâmplă o singură dată, dar este un indicator solid al faptului că „Omul care a căzut pe Pământ” există în afara granițelor narative convenționale.
Desigur, astfel de interpretări cer îngăduință din partea noastră. Dar nu este greu de extins, deoarece prezența singulară a lui Bowie (nu mai puțin în debutul său în teatru) ridică o premisă care s-ar fi simțit dureros de obișnuită dacă Thomas ar fi fost întruchipat de oricine altcineva. Nu este vorba doar de talent, deoarece personajul artistic inventiv al lui Bowie modelează direct protagonistul nostru inadaptat. Roeg este celălalt ingredient vital, iar această combinație duce la o poveste aparent simplă despre identitate și dorul de casă spuse în viniete visătoare și incoerente.
„Omul care a căzut pe Pământ” este o experiență profund ciudată. Dar este, de asemenea, ambițios, complex și frumos de privit. Fie că vrei să-l citești ca un manifest despre alienarea alimentată de capitalism sau ca saga unui extraterestru literal, acest triumf experimental merită mai multă dragoste.
