De ce sfârșitul lui Frankenstein îi înfurie atât de mult pe oameni (și de ce greșesc)

Acest articol conține spoilere pentru „Frankensteinul lui Guillermo del Toro”.

Adaptarea cinematografică a lui Guillermo del Toro după „Frankenstein” a lui Mary Shelley este, poate în mod curios, deplasată în timp față de evenimentele din romanul original. Cartea lui Shelley a fost scrisă celebru ca parte a unei competiții amicale de povești de groază între Shelley, soțul ei Percy, prietenul lor Lord Byron și un privitor comun, John Polidori, în 1816. „Frankenstein” a fost publicat în 1818, marcând ceea ce mulți consideră prima poveste științifico-fantastică modernă.

Filmul lui Del Toro, însă, este plasat mai ales în anii 1850, la câțiva ani după moartea lui Mary. Percy, pentru evidență, a murit în 1822, Byron în 1824 și Polidori în 1821. Filmul lui Del Toro a inclus probabil această schimbare de timp doar pentru a include o scenă în care monstrul (Jacob Elordi) a învățat singur cum să citească adâncindu-se în operele complete ale lui Percy Shelley. Poate că ar fi fost puțin prea prețios să includă o scenă a monstrului citind propriile lucrări ale Mariei, așa că del Toro a făcut următorul lucru cel mai bun. Desigur, schimbarea timpului și includerea lui Percy Shelley în dialog implică faptul că „Frankenstein” are loc într-o lume în care „Frankenstein” a fost deja scris. S-ar putea crede că Dr. Victor Frankenstein (Oscar Isaac) ar fi fost puțin mai precaut în crearea de monștri cavaleri, deoarece „Prometeuul modern” era disponibil pentru cumpărare.

„Frankenstein” se încheie, de asemenea, cu un citat de pe ecran din Lord Byron, determinând unii critici să-și încurce fețele în dezaprobare. De ce să includeți un citat din Byron – prietenul soțului lui Mary – mai degrabă decât din Mary Shelley însăși? „Frankenstein”, până la urmă, a fost povestea ei, nu a lui Byron. Desigur, când începem să-l examinăm pe Byron în comparație cu personajele din „Frankenstein”, citatul are un sens perfect.

La urma urmei, oricum, Mary s-ar fi putut modela pe vanidosul și egocentric Dr. Frankenstein, în afara lui Byron.

Unii spectatori au fost într-adevăr înfuriați de excluderea unui citat de Mary Shelley de la sfârșitul „Frankenstein”, că au „corectat” filmul online cu editări ale fanilor și magie Photoshop.

Byron este o figură notorie pentru tocilarii de poezie. Termenul „Byronic”, la urma urmei, tinde să se refere (în mod peiorativ) la un tip specific de băiat trist care se compătimește de sine, care uneori își va folosi tristețea ca mijloc de a atrage femeile. Și într-adevăr, monstrul lui del Toro ar putea fi interpretat ca un băiat trist de acest calibru. Monstrul este înalt și chipeș, jucat de insuportabil de atractiv Jacob Elordi, studmuffin de 6’5″ din „Saltburn” și „Euphoria”. Este plin de curiozitate copilărească, iubește animalele și poezia, dar te va supăra dacă îl amenințăți. Este suficient de sensibil să plângă. Acesta este un monstru care nu ține un espressor și nu ține un espressor. răsfoind secțiunea de filozofie de la Powell’s Books. Poate monstrul este Byron.

O comparație mai potrivită ar fi totuși să-l aseamăm pe Byron cu Victor Frankenstein. „Byronic” implică, de asemenea, că cineva este copilăresc și zadarnic, ceea ce este cu siguranță Victor. Del Toro îl înfățișează pe Frankenstein ca fiind deconectat de umanitate, o victimă a abuzului ale cărei probleme de tată neexaminat și incapacitatea de a plânge moartea l-au lăsat plin de nimic altceva decât ambiție, determinare rece și o busolă morală neghidată. Se îndrăgostește în „Frankenstein”, dar nu reușește să se apropie de Elizabeth (Mia Goth) cu ceva asemănător sensibilității.

Del Toro s-ar fi putut imagina un scenariu în care Mary s-a uitat la Lord Byron și a văzut pe cineva foarte asemănător. Cineva a cărui sensibilitate era un afect. Ca atare, del Toro a inclus un citat din Byron în „Frankenstein”, deoarece a fost o inspirație directă pentru morala de precauție a filmului.

Citatul, așa cum apare în „Frankenstein”, este: „Inima se va frânge și totuși frânt va trăi mai departe”. Acest lucru, desigur, poate fi atribuit atât lui Frankenstein, cât și Monstrului. Citatul provine din „Childe Harold’s Pilgrimage: A Romaunt”, un poem narativ extins pe care Byron l-a publicat pe segmente din 1812 până în 1818. În poem, eroul titular, Harold, se obosește de viața sa de lux și decide să se regăsească făcând o ședere prelungită în jurul Europei. Harold este în același timp uluit de frumusețea continentului, îngrozit de războaiele care au devastat peisajul și melancolic față de gloriile pierdute ale trecutului. Dacă ești un băiat trist got aspirant, „Pelerinajul lui Childe Harold” este un text fundamental.

Fără îndoială, Mary Shelley citise „Pilgrimage” înainte de acea noapte fatidică în care sa angajat în celebrul concurs de povești de groază. Într-adevăr, majoritatea oamenilor au avut. Poezia a fost un hit și a perpetuat arhetipul literar al Eroului Byronic. Este cu totul posibil ca poemul lui Byron – atât însuși, cât și o operă de o frumusețe absolută – să fi fost una dintre inspirațiile principale pentru „Frankenstein”. Mary, însărcinată să scrie o poveste de groază, a mers poate direct la poemul lui Byron ca sursă… poate chiar pentru a satiriza.

Filmul lui Del Toro este de fapt luat din punctul de vedere al lui Mary Shelley. Del Toro nu a citat-o ​​pe Mary Shelley la sfârșit pentru că, ei bine, a fost un fel de co-narator al regizorului pentru film. Nu o ignora pe Shelley și nici nu încerca să declare că Byron era mai important decât ea. Încerca să pună publicul în mintea ei. Era bine citită și s-a pregătit cu cei mai buni și mai insuportabili poeți ai generației ei. Și ea a scris una dintre cele mai faimoase povești din toate timpurile. Este potrivit să includeți obiectul de batjocură al lui Mary în acea ecuație.